Mă întreb cum reuşeşte omul să îi facă pe cei din jur să muşte momeala unui actor jalnic ce joacă rolul trădătorului atât de prietenos, atât de credincios, atât de inocent. Dar falsa modestie e trădată de o gură prea mare. Ei bine, am învăţat de-a lungul timpului că omul care urlă mai tare, nu e neapărat cel care are dreptate. Degeaba făureşti o imagine care nu te reprezintă, degeaba încerci să pari ceea ce nu eşti, degeaba latri unde nu trebuie, degeaba pictezi cu culori pe care nu ştii să le amesteci.
Şi stau şi mă întreb…pentru ce? De ce? Oamenii falşi promit uşor. Şi la fel de uşor te dezamăgesc. La fel de uşor îşi pierd integritatea. La fel de uşor le păleşte caracterul. Şi tot la fel de uşor devin nişte nimicuri.
Aşa că hai să lăsăm teatrul de-o parte. Căci tu, om fals, ţi-ai făcut norma, eu am aplaudat ironic iar cortina a căzut lăsând un gust amar, atât mie, cât şi societăţii.
